1.1. DEFINIREA TERMENULUI
Schimbarea valorii gramaticale sau conversiunea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Acest procedeu de îmbogăţire a vocabularului ţine de fapt de morfologie şi constă în trecerea cuvântului dintr-o clasă morfologica în alta.
Morfologia este partea structurii gramaticale, şi a gramaticii ca studiu al asteia, care cuprinde regulile privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor interna şi la modificările lor formale in diferite întrebuinţări. În opoziţie cu sintaxa, al că 11511d323l ;rei obiect de studiu îl constituie îmbinările de cuvinte, morfologia ca ştiinţă este definită uneori ca având drept obiect cuvântul sau morfemul. Forma cuvintelor şi modificările ei sunt studiate împreuna cu valorile sau funcţiile lor.
Studiul morfologiei este organizat pe aşa-numitele parţi de vorbire, care nu sunt altceva decât clase de cuvinte. Cuvintele pot fi clasificate in diverse feluri, mai importante numai din anumite puncte de vedere. Ele pot fi clasificate, de exemplu, după origine sau – criteriu legat de aceasta – numai după vârsta sau vechimea lor în limba, distingându-se neologismele de cuvintele din fondul mai vechi; după structura fonetică, distingându-se cuvintele în funcţie de lungimea lor, de numărul de silabe, de locul accentului, de sunetul iniţial sau final; după sferele semantice sau câmpurile lexicale cărora le aparţin; după apartenenţa stilistică; după modul de formare; după familiile de cuvinte. Multe din aceste clasificări, care ţin de vocabular, de fonetică, sau de formarea cuvintelor, interesează intr-o anumită măsură gramatica. Clasificarea care interesează direct şi integral gramatica este clasificarea cuvintelor în parţi de vorbire; acestea sunt clase lexicale şi gramaticale în acelaşi timp, distinse după caracteristicile semantice, morfologice şi sintactice ale cuvintelor grupate. Cele trei criterii menţionate se întâlnesc, în principiu, în definiţia fiecărei parţi de vorbire, în care se arată ce exprimă ea (sensul lexical general), ce caracteristici de formă are (dacă suferă sau nu modificări de formă) şi ce funcţii îndeplineşte. Din motive obiective insă, la unele parţi de vorbire definiţiile nu se refera la sensul lexical (este situaţia prepoziţiei şi a conjuncţiei), după cum la altele nu se referă la funcţiile sintactice (la substantiv, pronume, numeral, verb, unde acestea sunt numeroase, variante variate şi nespecifice); singurul element constant de definiţie este cel morfologic, adică specificarea caracterului flexibil sau neflexibil, cu eventuale precizări asupra flexiunii.
Părţile de vorbire sunt zece: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia (articolului şi numeralului le este contestat însa acest statut). Dintre cele zece părţi de vorbire şase sunt flexibile, adică pot prezenta modificări formale (substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele şi verbul), iar patru neflexibile (adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia), cu precizarea că adverbul, In general neflexibil, ocupă un loc intermediar prin faptul că are un element de flexiune (analitică) : grade de comparaţie. După felul flexiunii, verbul se opune tuturor celorlalte părţi de vorbire flexibile. Ea se numeşte la el conjugare. Substantivul, articolul, adjectivul, şi numeralul sunt grupate uneori într-o supraclasă a numelui, vorbindu-se de o flexiune nominală, care caracterizează în cea mai mare parte şi pronumele (flexiunea pronominală are însă şi particularităţi care îi conferă autonomie şi opoziţie intermediară intre nume şi verb). Acestor cinci părţi de vorbire le este specifică flexiunea cauzală, numită declinare. Părţile de vorbire flexibile prezintă grade diferite de bogăţie flexionară : verbul este de departe cel mai bogat ; urmează pronumele (cu deosebire între speciile sale, cel mai bogat fiind pronumele personal), apoi substantivul, articolul şi adjectivul ; cel mai sărac este numeralul. De reţinut că în cadrul unei părţi de vorbire flexibile se pot întâlni unităţi invariabile care contrazic caracteristica generală a clasei, dar se grupează in ea pe baza altor criterii. La părţile de vorbire neflexibile lipsa flexiunii face ca în descrierea lor să aibă importanţă alte caracteristici de formă sau unele referitoare la provenienţă.
Din punct de vedere lexical şi sintactic se disting părţile de vorbire cu sens lexical de sine stătător sau autonome, numite autosemantice, care pot fi părţi de propoziţie (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, interjecţia), de părţile de vorbire lipsite de aceste calităţi, care au totdeauna rol de cuvinte ajutătoare sau de instrumente gramaticale (articolul, prepoziţia şi conjuncţia). Lipsa capacităţii de a constitui, singure, părţi de propoziţie nu trebuie confundată cu lipsa oricărei funcţii sintactice : in calitatea lor de cuvinte care exprimă raportul între cuvinte sau între propoziţii, deci de elemente de relaţie, prepoziţia şi conjuncţia au funcţii sintactice importante şi definitorii. Sensul cuvintelor autosemantice şi cuvintele – respectiv părţile de vorbire – care îl exprimă nu trebuie confundate cu realităţile denumite. Asemenea confuzii care viciază înţelegerea gramaticii apar uneori din cele mai bune intenţii, de exemplu, o scenetă, mult jucată la serbările şcolare dintre cele doua războaie, cu titlul ,,Ghiveci de substantive’’ , încerca să-i convingă pe copii de utilitatea gramaticii cu argumentul că ei trăiesc printre părţi ale vorbirii : mănâncă substantive, admiră adjective etc. ! Pe aceeaşi linie se înscriu încercările de a ierarhiza părţile de vorbire după importanţa realităţilor denumite.
Părţile vorbirii sunt inegal reprezentate numeric si inegale ca deschidere (sau penetrabilitate) pentru unităţi noi, fie formaţii proprii, fie împrumuturi. La polurile opuse se află substantivul – cu cel mai bogat inventar, in permanentă completare şi primenire – şi articolul – cu inventarul cel mai sărac şi totodată complet închis - . Părţi de vorbire bogate şi deschise mai sunt verbul, adjectivul, adverbul şi interjecţia, iar relativ sărace şi mai mult sau mai puţin închise sunt pronumele, numeralul, prepoziţia şi conjuncţia. Părţile de vorbire cu inventar limitat au, in general, un caracter mai abstract şi preponderent gramatical.
Clasificarea cuvintelor in părţi de vorbire nu este o simpla problemă teoretică de organizare a studiului morfologiei, ci are o largă aplicabilitate atât în practica limbii materne, cât şi în însuşirea unei limbi străine. De altminteri, cuvintele sunt clasificate astfel in gramatica empirică pe care se bazează folosirea limbii de către orice vorbitor, întrucât modelele de flexiune şi de construcţie se aplică diferenţiat în funcţie de partea de vorbire reprezentată de un cuvânt. Necesitatea cunoaşterii acestei clasificări, a conştientizării ei, apare la învăţarea unui cuvânt nou, pentru care încadrarea la o anumită parte de vorbire înseamnă indicaţia de bază pentru modul de funcţionare. Orice înlocuire sinonimică sau antonimică a unor cuvinte în limba maternă ca şi orice traducere a unui cuvânt din sau într-o limbă străină trebuie să ţină seama de obligativitatea apartenenţei la aceeaşi parte de vorbire :
v de exemplu : limpede este sinonim cu clar, nu cu
claritate, şi antonim cu tulbure sau confuz, nu cu confuzie.
Această regulă – de la care fac excepţie numai unele îmbinări de cuvinte – are o mare însemnătate în tehnica găsirii în dicţionar a cuvântului sau a sensului căutat , mai ales atunci când acelaşi înveliş sonor corespunde mai multor cuvinte cu statut gramatical diferit :
v de exemplu : mai adverb şi substantiv
dar conjuncţie şi substantiv
O consecinţă funcţională a cunoaşterii părţilor de vorbire se poate vedea în formularea oricăror definiţii care sunt datoare să respecte partea de vorbire a termenului definit ; dacă nu putem defini un substantiv printr-un verb, printr-un adjectiv sau printr-o propoziţie circumstanţială şi râdem de definiţii ca :
Accidentul înseamnă (atunci) când se întâmplă ceva grav
Cinste este dacă nu furi
Aceasta nu înseamnă decât că exprimarea corectă din punct de vedere lingvistic şi logic concordă cu clasificarea morfologică, deci că ultima nu este gratuită. În acelaşi fel, cunoaşterea părţilor de vorbire se oglindeşte în realizarea unor construcţii simetrice.
1.2. CONFUZII ALE PĂRŢILOR DE VORBIRE DATORATE OMONIMIEI
Există situaţii în care un cuvânt pare a se încadra la mai multe părţi de vorbire. Deşi dicţionarele tratează de obicei în acelaşi articol valori morfologice diferite dezvoltate de un cuvânt unit la origine, avem a face cu omonime lexico-gramaticale, realizate prin procedeul numit schimbarea valorii (categoriei sau funcţiei) gramaticale sau, cu termeni mai tehnici, derivare improprie ori conversiune.
Trecerea unui cuvânt de la o parte de vorbire la alta se face prin modificarea comportării lui gramaticale pe fondul aceluiaşi sens lexical ; cuvântul îşi însuşeşte, anume, caracteristici morfologice şi sintactice ale părţii de vorbire la care trece. Orice parte de vorbire care se substantivizează, de exemplu un adjectiv, un numeral, un pronume, o formă verbală, un cuvânt neflexibil, poate căpăta articol, se poate declina sau, măcar, poate primi determinante adjectivale şi poate îndeplini funcţii sintactice specifice substantivului.
Propoziţii ca : Pe este prepoziţie.
De n-ar fi dacă şi dară … nu au subiectele exprimate prin prepoziţii, respectiv conjuncţii, ci prin numele acestor părţi de vorbire, devenite substantive prin citare.
v De exemplu : O este o vocală.
Când este adverb de timp.
A spune este verb la infinitiv.
Cuvintele O, când şi a spune devin substantive in metalimbaj.
O parte de vorbire flexibilă care se adverbializează, de exemplu un adjectiv, se foloseşte cu formă invariabilă şi în funcţii sintactice specifice adverbului :
v de exemplu : copil frumos, copii frumoşi,
fată frumoasă, fete frumoase
El/ea scrie frumos
Ei/ele scriu frumos
Va/vor scrie frumos
Trecerile de la o parte de vorbire la alta sunt uneori consacrate, devenite stabile şi uzuale, alteori ocazionale ; în special ultima situaţie – trecerile ocazionale - , precum şi trecerile limitate contextual:
v de exemplu : binişor – adverb este substantiv numai în locuţiunea cu binişorul ;
clar – adjectiv şi adverb este substantiv numai în clar de lună.
Acest lucru constituie una dintre dificultăţile de stabilire cât mai exactă a numărului de cuvinte din limbă. Din acest punct de vedere trecerile sunt, mai rar, definitive în sensul pierderii valorii originale.
v de exemplu : curând – adverb este un fost gerunziu
mâncare, iubire, substantive feminine, sunt foste forme de infinitiv ,,lung’’.
De obicei, noua valoare nu o înlătură pe cea originală coexistenţa dând naştere unor cuvinte diferite (omonime – parţiale sau totale - , mai rar, paronime).
Omonimiile între un substantiv şi un adjectiv şi între un adverb şi un adjectiv – realizate, de cele mai multe ori, prin trecerea adjectivelor in altă parte de vorbire, dar şi invers – sunt banale. De asemenea, sunt banale omonimiile dintre un participiu şi un adjectiv (iar, de aici, şi un adverb sau/şi un substantiv) sau dintre un supin si un substantiv. Un interes special prezintă omonimiile mai complicate (reprezentând mai multe părţi de vorbire) sau mai neobişnuite (valori asociate mai rar), precum şi omonimiile capabile de a genera greşeli în analiza gramaticală.
Omonimie multiplă se întâlneşte, de exemplu, la bine adverb, substantiv neutru şi adjectiv sau la prost adjectiv, substantiv masculin şi adverb.
Frumos şi rău au şi mai multe valori, întrucât ca substantive pot fi genuri diferite : adjectiv, adverb, substantiv masculin şi neutru. O omonimie mai complicată prezintă cuvintele cu formă – tip :
v de exemplu : drept – adjectiv, adverb, substantiv masculin şi neutru şi prepoziţie;
dreaptă – ca şi proastă, frumoasă şi rea
este numai adjectiv şi substantiv feminin.
Aceste omonimii multiple rezultă din cumularea unor omonimii simple, banale : adjectiv/substantiv, adjectiv/adverb, respectiv adjectiv/prepoziţie.
Omonime cu caracter mai neobişnuit sunt :
aproape - adverb şi substantiv masculin
intrând - verb gerunziu şi substantiv neutru
graţie – substantiv feminin şi prepoziţie
Omonimiile care adesea provoacă greşeli în analiza gramaticală sunt, pe de o parte, unele omonimii multiple de la cuvinte cu corp fonetic redus –monosilabice sau chiar nesilabice- iar, pe de altă parte, unele omonimii simple de la cuvinte ajutătoare (instrumente gramaticale). Uneori, cele două grupări se întrepătrund sau/şi se complică prin existenţa unor omonimii morfologice. Din prima categorie fac parte următoarele categorii :
v a – articol, verb auxiliar(de perfect compus regional şi de viitor), prepoziţie (una veche şi una neologică), interjecţie, regional şi adjectiv, pronume;
v de - prepoziţie, conjuncţie, pronume şi interjecţie;
v i - nesilabic pronume în cazul dativ, singular, şi cazul acuzativ, masculin, plural; verb şi interjecţie;
v o - articol, numeral, pronume (personal, cazul acuzativ, genul feminin, numărul singular), adjectiv pronominal (nehotărât), verb auxiliar (de viitor, regional şi de perfect compus) şi interjecţii;
v şi - pronume, conjuncţie şi adverb;
v un - articol, numeral şi adjectiv pronominal;
În a doua categorie intră mai ales părţile de vorbire neflexibile :
v deasupra – adverb şi prepoziţie ;
v până – prepoziţie şi conjuncţie;
v nici – conjuncţie şi adverb, dar şi altfel de cuvinte ajutătoare;
v lui – articol şi pronume.
Pentru un, o distincţia se face prin pluralul corespunzător din punct de vedere semantic (cu pluralul nişte sunt articole, iar cu pluralul unii, unele sunt adjective pronominale ; distincţia –puţin clară din cauza sensului nehotărât comun – este imposibilă la cazurile genitiv şi dativ unde pluralul este unor ) şi prin opoziţia cu alte cuvinte (opuse lui doi, două, trei etc. sunt numerale, iar opuse lui alt, altă sunt adjective pronominale ; când pot fi omise
- înlocuite cu zero – sunt articole).
La părţile de vorbire neflexibile confuzia între omonime este evitată de obicei prin cuvintele care urmează sau care pot urma după ele : după o prepoziţie şi după o conjuncţie subordonatoare trebuie să urmeze ceva, in timp ce după adverb poate să nu urmeze nimic :
v de exemplu : - Locuieşte deasupra avem de-a face cu un adverb - Deasupra magazinului, deasupra noastră avem a face cu o prepoziţie.
După prepoziţie poate urma orice parte de vorbire, afară de un verb la un mod personal, care, în schimb, este caracteristic pentru conjuncţie :
v de exemplu : - până a înserat, cuvântul până este conjuncţie
- până seara sau până a nu se însera unde este prepoziţie
- a şi venit, unde şi este adverb
Şi omonimia lui articol si pronume la cazurile genitiv şi dativ se rezolvă în bună parte prin prezenţa sau absenţa unui substantiv (eventual substituit) imediat următor :
v lui – articol precedă totdeauna un substantiv sau un substitut de substantiv :
Cartea lui Andrei este la mine.
I-am scris lui Andrei o scrisoare.
v lui – pronume poate să nu fie urmat de nimic:
Mie îmi place cartea lui.
v lui – pronume care poate să fie urmat de orice parte de vorbire, inclusiv de un substantiv, cu care nu se grupează :
Lui Andrei îi place să meargă la mare.
(lui – pronume)
Lui Andrei îi place… (lui – articol)
Procedee ajutătoare pentru a distinge cele două omonime – când nu există alte indicii specifice în propoziţie – sunt înlocuirea cu sinonime:
- pentru lui pronume : dânsului, dumnealui, acestuia, aceluia iar numai la genitiv si adjectivul posesiv său, sa, săi, sale;
- pentru lui articol în situaţii ca lui Radu = Radului , lui Toma = Tomei.
- înlocuirea cu forme de alt gen sau număr sau cu corespondente din altă clasă flexionară :
· pentru lui pronume : feminin singular ei, plural lor
· pentru lui articol : lui Andrei = băiatului, Mariei
La unele confuzia omonimică este evitată in exprimarea orală prin accentul sintactic (şi , nici sunt sau pot fi accentuate ca adverbe şi neaccentuate când sunt conjuncţii ; un ,o pot fi accentuate numai ca numerale, nu şi ca articole sau adjective pronominale) sau prin acest accent şi o pauză următoare (lui, articol este totdeauna neaccentuat şi de obicei rostit fără pauză între el şi cuvântul următor, spre deosebire de lui pronume, care poate fi accentuat sau/şi separat prin pauză). În scris această deosebire fonetică se reflectă în interdicţia de a pune virgulă după lui articol şi posibilitatea (dar nu obligativitatea) de a se folosi acest semn de punctuaţie după lui pronume:
v de exemplu : Lui, Andrei îi place.
Datorită lui, Andrei a putut pleca.
În cartea lui, Andrei povesteşte fapte reale.
Distincţia între omonime este necesară, deci, şi în practica limbii, pentru lectura corectă şi punctuaţia adecvată.
Uneori trecerea de la o parte de vorbire la alta se face cu modificarea formei-tip. Astfel, numeroase adverbe devin prepoziţii prin articulare :
v de exemplu : îndărăt – adverb
îndărătul – prepoziţie
înainte – adverb
înaintea – prepoziţie
A nu se confunda aceste paronime cu formele unuia şi aceluiaşi cuvânt.
Ca şi cuvintele, unele locuţiuni pot corespunde unor părţi de vorbire, diferite, fie fără modificări formale (de-a lungul, locuţiune adverbială şi locuţiune prepoziţională, de mai mare dragul, locuţiune adjectivală şi locuţiune adverbială), fie cu modificări (în jur, locuţiune adverbială, - în jurul, locuţiune prepoziţională)
