În naraţiunile care evocă fapte din trecutul istoric sau din viaţa autorului sau a vreunui personaj, scriitorii folosesc de multe ori prezentul în locul trecutului, pentru ca naraţiunea să prind&# 19119f511t 259; mai multă viaţă, să fie mai dinamică, mai impresionantă şi pentru a-l face astfel pe cititor să vadă şi să trăiască faptele ca şi cum s-ar desfăşura în faţa ochilor săi.
Prezentul folosit pentru povestirea faptelor din trecutul istoric sau folosit de scriitor pentru prezentarea faptelor din viaţa sa ori a unui personaj se numeşte prezentul istoric sau prezentul dramatic.
Prin folosirea verbelor onomatopeice, scriitorul urmăreşte să transmită cititorului o imagine artistică mai sugestivă a aspectului de viaţă prezentat şi sa-l facă nu numai să vadă, ci să şi audă cele ce se petrec.
Personificarea se realizează, de cele mai multe ori cu ajutorul verbului, atribuind unui lucru sau unui animal acţiuni pe care le pot face numai persoanele.
„Se scuturau frunzele, şi semicerii cei bătrâni de sute de ani oftau aspru şi se pregăteau pentru o nouă iarnă.”
(M Sadoveanu, Neamul Şoimăreştilor)
Repetiţia verbului poate fi folosită cu scop stilistic, scriitorul urmărind prin aceasta, sa-l facă pe cititor să-şi imagineze timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii, intensitatea sau repeziciunea ei ori impresia puternică pe care o produce o anumită acţiune:
„Se tot duc, se duc mereu
Trec în umbră, pier în vale,
Iar cornul plin de jale
Sună dulce, sună greu. ”
(M. Eminescu, Povestea teiului)
Repetiţia verbului duc exprimă timpul îndelungat al desfăşurării acţiunii, iar verbul sună arată impresia puternică pe care o produce sunetul cornului.
În afară de procedeele stilistice menţionate, verbul mai poate fi folosit şi pentru realizarea prozei rimate. Proza rimată este folosită mai ales în basme şi ea rezultă prin juxtapunera unui şir de propoziţii în care verbele, la acelaşi timp şi la aceeaşi persoană, sunt plasate de obicei la sfârşitul propoziţiei.
De exemplu:
„– De asta şi eu mă anin/şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi unul de pelin,/zise Gerilă./ Şi hai/ de-acum să dormim,/mai acuş să ne trezim/ într-un gând să ne urnim/ pe Harap-Alb să-l slujim/ şi tot prieteni să fim,/ căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să dobândim./”
(Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
