În limba română, date fiind particularităţile flexionare ale acestei limbi (flexiune bogată, categorii gramaticale specifice sau manifestări proprii ale ace 10210x235k stor categorii pentru fiecare parte de vorbire, selecţia unor mărci specifice), clasele morfologice (părţile de vorbire) se disting neechivoc prin indici morfologici, exceptând clasele mai puţin numeroase (prin numărul de clase şi inventarul fiecărei clase) ale părţilor de vorbire neflexibile.
Caracteristicilor morfologice de recunoaştere a claselor li se asociază, ca mijloace suplimentare, caracteristicile sintactice anumite disponibilităţi combinatorii (sau valenţe), ca şi funcţiile sintactice caracteristice. Şi chiar dacă unele posibilităţi combinatorii sunt comune mai multor clase, există şi valenţe proprii unei clase şi, în aceeaşi măsură, funcţii sintactice proprii unor clase sau unui grup şi, mai adesea, apar incompatibilităţi de funcţii : funcţii imposibil de realizat de către o clasă morfologică sau un grup de clase. Astfel, adjectivul are ca funcţii caracteristice pe cea de atribut adjectival, de nume predicativ şi de element predicativ suplimentar şi este imposibilă apariţia în poziţiile sintactice de subiect şi de complement direct. Adverbul are ca funcţie caracteristică pe cea de complement circumstanţial, neputând apărea in poziţia de subiect sau de complement necircumstanţial.
Puţine sunt situaţiile în limba română în care criteriile sintactice sunt singurele relevante în recunoaşterea claselor. Ele intervin pentru delimitarea claselor cu rol de instrumente sintactice (prepoziţia şi conjuncţia), în anumite cazuri de conversiune sau pentru forme din paradigmă cu statut dublu (de exemplu : forme d supin cu statut de verb sau nume), apartenenţa la clasa verbului sau numelui fiind evidenţiată in exclusivitate sintactic. În cele mai multe situaţii, însă, criteriile sintactice se adaugă celor morfologice oferind mărci suplimentare de recunoaştere.
Conversiunea sau schimbarea clasei morfologice este un procedeu gramatical (morfologic şi sintactic) de trecere de la o parte de vorbire la alta, deci un procedeu gramatical de formare de cuvinte noi din cuvinte existente în limbă. Spre deosebire de derivare, unde este posibilă, de asemenea, trecerea la altă clasă morfologică, în cazul conversiunii, această trecere se face în absenţa afixelor derivative.
În operaţia de conversiune, trecerea la o nouă parte de vorbire este marcată morfologic prin selecţia mărcilor flexionare proprii clasei la care s-a trecut, iar sintactic prin ocurenţa în contextele specifice noii clase, contexte, în care realizează funcţii caracteristice acestei clase. Astfel, dacă are loc trecerea de la clasa adverbului la substantiv, cuvântul nou format , devenit acum flexibil, primeşte desinenţe şi articol, ca mărci ale numărului, cazului şi determinării, iar sintactic poate apărea într-un context adjectival –ca regent pentru un adjectiv- Si î poziţiile sintactice de subiect şi de complement necircumstanţial (situaţii în care nu poate apărea adverbul).
În mod curent, caracteristicile morfologice şi sintactice ale noii clase se manifestă simultan.
În exemplele :
(1) „Căci astăzi dacă mai ascult
Nimicurile-aceste…”
(Eminescu, P.143)
(2) „Căci mie mi-a dat soarta amară mîngîiere
O piatră sa ador.
Muribundului speranţa, turbării răzbunarea… ”
(ib. 14),
substantivizarea s-a realizat simultan prin particularităţi morfologice : includerea cuvântului în opoziţiile substantivului de număr, caz, determinare şi selecţia mărcilor flexionare ale acestuia (articol, desinenţe) şi prin particularităţi sintactice : apariţia într-o poziţie sintactică proprie numelui, dar improprie gerunziului, de complement indirect în dativ (în 2); absenţa contextului negativ, specific pronumelui negativ (în 1).
Mai rar, trecerea se realizează în exclusivitate sintactic : în absenţa unor mărci morfologice specifice, identitatea gramaticală a noului cuvânt se relevă prin apariţia în contexte şi cu funcţii necunoscute clasei iniţiale.
În exemplele :
(3) „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna
Căci unul erau toate şi totul era una…”
(Eminescu, P. 88)
(4) „Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.” (ib. 137)
(5) „Cînd e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zîmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău.”
(ib. 172)
(6) „Averea să le-o aperi, mărirea ş-a lor bine;
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine”
(ib. 44)
(7) „Cît rău a făcut această concepţie -nu se poate spune îndeajuns”
(Iorga, P.A. 2, 130)
Cuvintele subliniate apar în poziţia de:
v subiect în (3) şi al doilea vers din (4);
v atribut genitival in primul vers din (4);
v apoziţie acordată în (5) unde reia construcţia regentului pronominal tot;
v complement direct în (6) şi (7).
Apar poziţii sintactice imposibile în cazul adverbului, constituind semne indiscutabile ale trecerii adverbului în clasa substantivului.
Dificilă, în analiza gramaticală, este conversiunea exclusiv sintactică. Greşelile constau în nerecunoaşterea noilor clase (confundarea cu clasa din care provine cuvântul) şi, implicit nerecunoaşterea determinantului acestor cuvinte. În (6) şi (7), cuvintele subliniate, devenite substantive, primesc determinanţi specifici noii clase :
v genitivul : a lor bine
v adjectivul relativ cât (cât rău)
Clasificarea lui cât ca adjectiv şi, sintactic, ca atribut adjectival este total dependentă de recunoaşterea corectă a calităţii substantivale a regentului (cât rău).
După clasa morfologică în care se încadrează noul cuvânt, se produc prin conversiune :
v substantivizări – trecerea la clasa substantivului
v adjectivizări – trecerea la clasa adjectivului
v adverbializări – trecerea la clasa adverbului
După clasa morfologică de origine, distingem mai multe tipuri de substantivizări : a adjectivului, a participiului, a gerunziului, a supinului, a pronumelui, a numeralului, a adverbului, a interjecţiei, mai multe tipuri de adverbializări, de adjectivizări etc.
