2.1.1. SUBSTANTIVIZAREA ADJECTIVULUI
O construcţie în care se află un substantiv însoţit de un adjectiv poate fi simplificată prin înlăturarea substantivului :
Omul înţelept să lase totdeauna să treacă adjectiv
de la sine.
Înţeleptul să lase totdeauna să treacă substantiv
de la sine.
Trandafirul cel roşu este mai proaspăt. adjectiv
Cel roşu este mai proaspăt. Substantiv
În construcţiile simplificate, cuvi 10310f519k ntele înţeleptul şi cel roşu nu mai însoţesc un substantiv, deci şi-au pierdut valoarea de adjectiv şi au câştigat valoarea de substantiv (s-au substantivizat). Substantivizarea adjectivului înţelept s-a făcut prin articularea lui cu articol hotărât enclitic –l. Adjectivul substantivizat cel roşu n-a avut nevoie de articolul hotărât enclitic pentru că el avea deja un articol hotărât cel. Adjectivele devenite substantive se comportă ca orice substantiv :
- pot fi însoţite de un adjectiv propriu-zis, de adjective pronominale sau de un numeral :
marele înţelept, acest înţelept, doi înţelepţi;
-pot fi însoţite de articol nehotărât (dacă nu sunt precedate de articol adjectival) :
un înţelept, nişte înţelepţi;
- au în propoziţie funcţiile sintactice ale substantivului :
v în propoziţiile date, cuvintele înţeleptul şi cel roşu au funcţia de subiect
v în propoziţia : L-am ales pe cel roşu , pe cel roşu are funcţia de complement.
Substantivizarea adjectivului, marcată prin articulare sau prin alte mijloace ale flexiunii substantivului, iar, sintactic, prin aşezare într-un context propriu substantivului se evidenţiază şi prin următoarele exemple:
(6) „E un adînc asemene
Uitării celei oarbe”
(Eminescu, p. 135)
(9) „Acest, cuvînt, Divino, mai zi-l o dată, zi-l.”
(ib. 425)
(10) „Şi apa unde-au fost căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adînc necunoscut
Un mîndru tînar creşte”
(ib. 128)
(11) „Harap – Alb, dacă vedea reaua, i-aruncă pelea cea de urs şi fuge cît poate. ”
(Creangă, p.a. 111)
Recunoaşterea substantivului din (10) – versul 3 – se realizează în exclusivitate sintactic : apariţia în contextul unei prepoziţii şi legarea de un adjectiv subordonat. În celelalte exemple, se adaugă şi criterii morfologice:
- articolul un
- desinenţa -o de vocativ
- articolul hotărât -a (reaua)
Este absent substantivul regent pe care sa-l preceadă.
Este cunoscut procedeul substantivizării adjectivului la Ion Creangă, implicând un tipar sintactic cu o inversiune a relaţiilor:
- regentul devine subordonat;
- subordonatul (substantivat) devine regent
v de exemplu : „…un drăguţ de bicuişor…”
(Creangă, P.A. 180)
„… nici o chioară de babă nu mai dă pe al biserică!”
(Creangă, P.A. 180)
„…nebuna de mătuşa Mărioara”
(Creangă P.A. 210)
2.1.2. SUBSTANTIVIZAREA PARTICIPIULUI
Participiul, prin natura lui adjectivală, are toate caracteristicile adjectivului, inclusiv disponibilitatea faţă de substantive. In acest caz, el nu mai însoţeşte un substantiv şi apare articulat cu articolul enclitic sau precedat de un articol proclitic ori de o prepoziţie sau însoţit de un adjectiv sau de o altă parte de vorbire cu valoare de adjectiv.
v de exemplu : un soldat rănit valoare adjectivală
rănitul, răniţii; substantiv
un rănit, nişte răniţi; provenit din
cel rănit, cu răniţi; participiu
pe rănit,
curajosul rănit,
acest rănit,
primul rănit
(12) „Pe veci pierduto, vecinic adorato!”
(Eminescu, P. 92)
(13) „Singur fuse îndrăgitul ,singur el îndrăgitorul ”
(ib. 59)
Cele două exemple (12) şi (13) au o particularitate comună importanţa morfologicului în recunoaşterea naturii substantivale.
În (12), contextul adverbial, este derutant, fiind păstrat de participiu dintre determinările de tip verbal; numai desinenţa o pentru vocativ este dezambiguizatoare.
În (13), vecinătatea verbului copulativ este comună adjectivului şi substantivului, prezenţei articolului revenindu-i rolul hotărâtor în distingere.
2.1.3. SUBSTANTIVIZAREA GERUNZIULUI
Substantivizarea gerunziului este rară şi trebuie explicată prin intermediul utilizării adjectivale a gerunziului
(gerunziu → adjectiv → substantiv)
v de exemplu :
„Căci nu mi-a dat soarta amară mîngîiere
O piatră să ador.
Muribundului speranţa, turbării răzbunarea ”
(ib. 14)
2.1.3. SUBSTANTIVIZAREA INFINITIVULUI
Infinitivul lung s-a substantivat şi în limba literară actuală se întrebuinţează numai ca substantiv : citire, citirea, plecare, plecarea, plecările, plecărilor etc.
2.1.5. SUBSTANTIVIZAREA PRONUMELUI
Dintre pronume se substantivizează, accidental, pronumele personal, reflexiv, relativ, negativ.
(14) „Pierîzndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri ”
(ib. 91)
(15) „Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi ”
(ib. 88)
(16) „acea linie monotonă… îmi pare un ce anormal”
(Odobescu , O. 2,23)
Vecinătatea dativului posesiv (sine-mi) în (15) şi absenţa contextului negativ, alături de folosirea pluralului în –uri în (14) sunt semnele sigure ale substantivizării. Articularea cu articol nehotărât, ca şi aşezarea într-un context adjectival (ce anormal) dovedesc calitatea substantivală a lui ce în (16).
2.1.6. SUBSTANTIVIZAREA NUMERALULUI
Când nu însoţeşte un substantiv, numeralul are valoare substantivală şi primeşte aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul: subiect, nume predicativ, atribut genitival, complement
- de exemplu :
a) numerale ordinale cu valoare de substantiv
Al doilea a plecat. subiect
Meritele sunt ale celui de-al nume predicativ
doilea.
Lucrarea celui de-al doilea atribut genitival
este mai bună.
Îl aştept pe al doilea. complement obiect direct
b) numerale cardinale cu valoare de substantiv
Cei doi au aflat. subiect
Au rămas doi. subiect
Şi aştept pe cei doi. complement obiect direct
Le-am comunicat şi celor complement obiect indirect
doi.
Hotărârea celor doi e atribut genitival
nestrămutată. nume predicativ
Locurile sunt ale celor doi.
c) numeralele colective au valoare substantivală când nu arată numărul obiectelor denumite printr-un substantiv.
de exemplu: Au sosit amândoi.
d) numeralele distributive cu valoare substantivală
de exemplu: „Câte zece se sculau / să spuie… cam pe unde trebuie să fie Pripăşel.”
(Barbu Şt. Delavrancea, Domnul Vucea)
Este cunoscut că numeralul fracţionar şi numeralele zece, sută, mie, milion, miliard, funcţionează în oricare context, ca substantive.
În exemplul:
(17) „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste?”
(Eminescu, P. 44)
articolul şi forma de plural sunt semnele clare ale utilizării substantivale (numeralele nu disting flexionar categoria numărului si sunt indiferente la determinare ).
Nu se pot substantiviza numeralele adverbiale (de repetiţie) şi numeralele multiplicative, iar numeralele cardinale de la douazeci în sus au valoare substantivală şi când sunt urmate de un substantiv.
2.1.7. SUBSTANTIVIZAREA SUPINULUI
Exemplu :
(18) Mersul pe jos este sănătos; statul în picioare este obositor.
Forma articulată poartă semnele morfologice clare ale trecerii la clasa substantivului. Supinul fără articulare are o situaţie ambiguă sub aspectul includerii în clasa verbului sau a numelui, deoarece forma este aceeaşi pentru verb şi substantiv, iar contextul prepoziţional, prezent în cazul amândurora, este nedezambiguizator.
În cazul supinului fără articulare, includerea în clasa verbului sau a numelui se realizează în exclusivitate sintactic, în funcţie de restricţiile impuse determinanţilor :
a) are comportament nominal (fiind rezultat al conversiunii) supinul care apare în vecinătatea unui adjectiv, cu care se acordă:
Exemplu: „…cu ochii painjeniţi de-atâta uitat”
(Eminescu, P. 213)
sau în vecinătatea unui determinant cu de :
Exemplu : …am plecat la cules de mere, unde obiectul direct (la origine) ia forma prepoziţională cu de, ca oriunde în vecinătatea unei forme verbale nominalizate.
b) are component verbal supinul cu regim de acuzativ, deci supinul care este determinat de un nominal cu funcţie de obiect direct şi căruia îi impune cazul acuzativ :
Exemplu : „…la o clacă de dres drumul”
(I. Creangă, P.A. 183)
„... l-am văzut umblînd prin tîrg,…după cumpărat sumani” (ib. 216)
Comportament verbal are şi supinul cu regim de dativ sau nominativ, construit cu un obiect indirect sau cu un nume predicativ (ori element predicativ suplimentar) :
Exemplu: „…nici nu se gîndeşte la spus copiilor ceva ”
„…nişte babalîci gribavi şi ofticoşi, numai buni de făcut popi.”
(Creangă, P.A. 260)
c) are situaţie incertă supinul fără determinanţi:
Exemplu : „…aşa ni era obiceiul să facem la scăldat.”
(Creangă, P.A. 221)
„…avem grozavă ciudă pe dînsa, nu numai pentru pupat” (ib. 221)
Sunt construcţii în care nu există nici un argument cert pentru închiderea într-o clasă sau alta, soluţia fiind urmarea unei decizii subiective.
În construcţiile de mai sus se pune, de asemenea, problema distingerii între supinele substantivizate şi participiile substantivizate, distincţie care se rezolvă semantic :
v [- Abstract], pentru participiile substantivizate
v [+Abstract], pentru supinele substantivizate
Trebuie să se ţină seama şi de toate consecinţele gramaticale care decurg din aceasta. Numai supinele substantivizate denumesc acţiunea, având sensul unor abstracte verbale şi fiind deci sinonime cu infinitivele lungi sau cu alte derivate substantivale abstracte.
Participiile, ca orice adjective substantivizate, denumesc persoana/obiectul care poartă calitate (participiile de la verbele intranzitive : îndrăgostiţii „persoanele care au calitatea de a fi îndrăgostit”) sau persoana/obiectul care suferă acţiunea (participiile de la verbele tranzitive, aproape general pasive:
Exemplu : „Mă sperie spusele tale.”
unde spuse înseamnă „lucruri care au caracteristica de a fi fost spuse”).
2.1.8. SUBSTANTIVIZAREA ADVERBULUI
Adverbele bine, rău, greu devin substantive când sunt articulate enclitic sau însoţesc articolul nehotărât, de o prepoziţie, de un adjectiv ori de altă parte de vorbire cu valoare de adjectiv :
Exemplu : binele, răul, greul, un bine, un rău, a venit la bine, marele bine, acest bine.
1) „Din sînul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de-ar stinge în cer S-aprinde iarăşi soare.” (ib. 137)
2) „Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, Nici sîmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mîine, nici ieri, nici totdeauna Căci unul erau toate şi totul era una…” (Eminescu, P. 88)
3) „Cînd e o-namorare de tot ce e al tău,
De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău” (ib. 172)
4) „Averea să le-o aperi, mărirea ş-a lor bine
Şi braţul tău înarmă ca să loveşti în tine” (ib. 44)
S-a observat o predilecţie a lui Eminescu pentru conversiunea adverbului temporal realizată în exclusivitate sintactic. Adaug, pentru acelaşi tipar lexico-sintactic, exemplul :
(19) „Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară” (ib. 16)
unde aşezarea lui azi în poziţia de complement direct şi reluarea prin forma neaccentuată de pronume personal sunt semne unice ale substantivizării. Sunt mult mai numeroase cazurile de substantivizare realizată simultan, morfologic, sintactic :
binele făcut → articol şi determinant adjectival
ajută-ţi aproapele → articol şi poziţia de complement direct
2.1.9. SUBSTANTIVIZAREA INTERJECŢIEI
Substantivizarea interjecţiei se realizează frecvent prin corelarea particularităţilor sintactice (aşezarea interjecţiei într-o anumită poziţie sintactică) cu cele morfologice (articulare, formă flexionară de plural sau genitiv), ca în exemplele :
(20) „Oful nostru era că nu reuşim.”
(21) „Se auzeau mii de ahuri şi ofuri.”
Substantivizarea fără indici morfologici, ca în :
(22) „Numai scîrţ uitase Pavel să puie”
(Creangă, P.A. 246)
este mai rară şi producătoare posibil de confuzii. În cazul utilizării după verbele „de informare”, trecerea de la planul vorbirii directe la cel al vorbirii indirecte, ceea ce presupune substantivizarea interjecţiei este greu de trasat tranşat.
Exemplu :
v vorbire directă : Se auzea : „tronc !”
„Hm!” făcu el.
v vorbire indirectă : „… de se auzea numai chiu şi vai în toate părţile”
(Creangă, P.A. 187)
Grafic, un rol important revine aici semnelor de punctuaţie. Dacă ele marchează apartenenţa interjecţiei la vorbirea directă, atunci interjecţia, nesubstantivizată, reprezintă în sine o principală incidentă neanalizabilă.
